Se afișează postările cu eticheta ziduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ziduri. Afișați toate postările

joi, 1 iunie 2017

Unele gem, rătăcesc, urlă


Cu siguranță trebuie căutat puțin. Nu fiecare stradă are o casă cu cicatrici adânci. Și nici pe departe nu se desfășoară pe fiecare dintre ele, case istorice balansând pe pavajul cocoșat, îmbietor la călcat și înghesuit. În centru, da, unde este cazat un cronicar al orașului, în apropierea munților verzi, a zidurilor orașului și a turnurilor, construcțiile sunt pitorești. Însă părțile mai mari ale orașului stau mai în nord, mai în vest, mai în est, mai întinse, blocuri de beton, peste tot unde nu pot fi oprite de Paznicii Munții Carpați.
 

Locuitorii unui oraș nu mic, ci mare , trebuie să locuiască undeva: în ciuda scăderii masive, sunt încă mai mulți decât un sfert de milion.
Și printre ei, umbre, scrijelituri, rupturi. 


Chiar și un cotidian berlinez (cu mult înainte de cronicarii orașului) al anilor ´80 și ´90 era căptușit cu ziduri cicatrizate. Gri în gri, înalte cât blocurile de nefamiliști. Urme de gloanțe dedesubt, întunecate, tocite de ani mulți. Destul de numeroase pentru momente din copilărie tulburi dar și pentru unele mai senine. Real și totuși culise, carte de istorie din piatră și tencuială răsfoită. Imagini ale unei lumi de război mondial dispărute, crezută învinsă, de mult. Simțită mult mai mult decât la jumătate de secol distanță.


Și în orașul de la poalele Carpaților? Puținele ziduri cicatrizate brutal, și aici pagini dintr-o carte de istorie? Totuși, da. Și cine le citește? Această istorie sângeroasă este veche doar de 27 de ani. (Vârsta potrivită, considerată odată, undeva, de unii decadenți, pentru a înceta din viață tineri, ca rockstar-urile, nemuritori.)

Aici, în România, și în Brașov, în zilele de decembrie din 1989, și-au pierdut indiferent de vârstă, mulți viața. În împușcături ce nu au fost cu adevărat soluționate, între protestatari, armată și securitate, între Gardiști și Teroriști, chiar și după fuga și moartea lui Ceaușescu.


Chiar cu doi ani înainte au îndrăznit muncitorii să se revolte. Ce excepție în România timorată prin suferință grea sub Conducătorul delirant. „Dacă murim de foame, de frig sau împușcați”, ar fi fost scris pe un zid la revolta din Brașov, „ne este totuna.” 

Dacă zidurile ar putea șopti, icni, urla, cu siguranță ar face-o multe. Aici, sau cu totul altundeva în lume.

Și să râdă. Sau ceva asemănător. Isterice? Unele nici măcar atât. Fataliste. Obosite. Pierdute. Ca zidurile în Kabul, ieri, care mai stau în picioare, lângă praf și sânge. Kabul? Atât ded apropiat munților ca Brașov. Numărul de locuitori ca în Berlin. Propabil în creștere.

Și acum al 4-lea, al 5-lea, al 6-lea atac anul acesta? De data aceasta sunt 90 de morți, 400 de răniți, sau mai mulți. Devine difuz, amalgamul de știri trebuie, deja câteva ore mai târziu, să treacă încet mai departe. În urmă rămân zidurile. Care încă nu sunt praf, încă nu sunt un schelet din tablă și beton. Urme de gloanțe? Aproape numai un gâdilat. Teroriști? Cratere de după explozii? O pălărie veche, haha, o zăpadă de mâine.
Teilen

duminică, 28 mai 2017

Spun pereții (1)


Cum era cu... vocile, ce se aud de sub acoperșuri?

















 
Când se aud tare, când abia se înțeleg. Sunt neapărat și: cele ale zidurilor.























Despre cotidian povestesc, ce zi de zi, pas cu pas, merge pur și simplu mai departe.



















... care impune pretenții.


















Și căruia uneori, totul îi devine prea strâmt.


(Nu numai, pas cu pas în cele patru poze, aici, pe  Strada Sforii, ce mai îngustă din oraș. 
























Lipsită garantat de orice mașină, totuși, o Strada.)











Și despre ce mai vorbesc pereții astăzi?


Despre protest, de exemplu.



Teilen

sâmbătă, 20 mai 2017

Spun acoperișurile


Vocile acoperișurilor (1)



Viteze sunt acoperișurile. Viteze, compuse dintr-o multitudine de sute de șindrile mici – așa de vechi și apăsate una într-alta încât uneori, câte un acoperiș vrea să se îndoaie ca un spate obosit. Și totuși rezistă, de mult, de mult, din Evul Mediu, din timpul de după marele incendiu al orașului sau din timpul întemeierii. Peste pereți tociți sau proaspăt pastelați. Deseori, peste placa de protejare a monumentului istoric. Nu rareori, peste ferestre oarbe.


Blănuri de zăpadă sfidează acoperișurile, luni de îngheț, lungi, până în primăvară. Apoi schimbul grabnic de ploaie-soare. Și săptămânile caniculei în vară. Cu ele, păsări, depinde de sezon, și clopote de biserică, perseverente, chiar și sâmbăta după-amiază.

Și deseori cu ele, sau dedesubt, placa de protejare a amonumentului istoric: modestă, rânduită, numeroasă, în mod cert probabil trecută cu vederea, ca acei copii din orfelinat care au calificative bune.

Și alte voci se aud de sub acoperișuri. Care… multe… care…


Multilingvism? Cunoscut de acoperișuri de secole, înainte de existența cuvântului.


Teilen