Ceai, cultFeea

Cândva
Aterizează fiecare dragon, fiecare liliac.
Indiferent prin câte limbi și străzi a trecut.
Cândva ajunge la un sfârșit.
Zborul

prin amurg și seară.

Acesta, din 29 septembrie:
Un zbor spontan, rapid, abia repetat.
Dar cu texte și imagini, în principal, de pe acest blog.
Cu un ghid skyzoid.

Video: Andrei Alexandru Burcea

Cu artă sonoră-DJ. Și cu o limbă traducândă în românește, încântătoare.

Video: Andrei Alexandru Burcea

Cu teatru radiofonic și cu actori, umbre prinse de camera cronicarului orașului.

"Hero von Sacrow", finalul piesei de teatru radiofonic cu un video de Paula Schneider. Mai multe informații pe You Tube

Ce bucurie. 

Iar și iar pot dansa umbrele acestui oraș. Indiferent dacă cei care dau umbrei umbra sunt profesor universitar sau filoloagă.   

Cel mai inteligent loc de aterizare pentru toate umbrele de lilieci-dragoni-bufnițe în Brașov în orice caz: Tipografia. 

Unde lampa de pe tavan le e o plută de zbor mare cât camera, schizofrenicilor dansatori, stoc pentru soarele amurgului.    

Și unde peretele chiuvetei explică lumea, ăhm, noaptea.

Dar nu numai umbra nopții are aici un loc de dor.

Dansatoarea umbră P.A.B. în seara precedentă evenimentului din 29.09, la un colț mai departe. Și „dor", în stânga de tot.

Ca, feea cea bună este toată ziua aproape. Sau nu, fiica ei cea creativă. Deja dimineața pe laptop. Prizele așteaptă, apa decorată vine împreună cu cafeaua, și să tipărești, ai voie într-o Tipografie.

Evenimente cu o bandă lată de la poeți skyzoizi până la „Politics of Playground" (5 2017). Și mereu muzică multă, din Brașov, și din alte părți. 

Mai plină de magie decât feea cafelei este aici feea ceaiului. Umple o întreagă carte de povești, cu și pentru fiecare dragon, fiecare liliac, fiecare șoarece - capitole potrivite.
(O mie și una de capitole de sortimente de ceai? Nu, dar peste o sută.)

Și în fiecare săptămână și o masă tradițională a lumii, cumva. Nu numai printre eroinele gropii cu nisip B(erlin) și B(rașov). (Detaliu din expoziția „Politics of Playground" de Alina Floroi și Juliane Rettschlag) 

Dacă liliacul barman-iță și liliacul bar-man par, de la atâta cult, puțin bufnițo-aroganți, uneori; cine ar putea să le ia asta în nume de rău.

Dacă oricum, are gust bun, de la bar și de la bucătărie. Și dacă de cele mai multe ori arată în cap și în inimă total altfel, decât cred unii, basta.

Tricou la geamul T. Sursă: facebook.com/tipografia.brasov

Oricum, oamenii-Cultugrafia sunt diferiți, dar uniți.
Cu tricou cu identitate de grupă, sau fără.

Chiar și acest spirit al umbrei, la două colțuri mai departe, știe: Fii aici. Sau: Fii aici.
Cine știe. Poate și: Fee aici.

Desenează un semn

Te rog desenează-mi un semn, spun eu, cum spunea un mic prinț odată „ te rog desenează-mi o oaie“. Și aștept, aștept în vechiul centru al orașului, lângă Biserica Neagră. 

Nu este numită neagră pentru că trebuie să aștepți până te-nnegrești. Se numește așa de când focul, marele incendiu de acum aproape 330 de ani, pe care l-au provocat Habsburgii. Iar chiar dacă ultima renovare a spălat ultimele urme de funingine; într-unele locuri, pe unele porți laterale, se mai arată.
Nu, albă ca oița, ca multe alte biserici, nu este Biserica Neagră. 

Și aștept mult? Nu știu. Altfel freamătă fântânile, altfel curge timpul aici.
Un prim copac, brusc, fără frunze.
Gerul mușcă spre dimineață.

Septembrie, deja trecut din nou.. 

Atunci: linii sus. Ce vor să deseneze, oaie nor? Cruce de pe foaia de vot? Un V, un X, un U peste biserica evanghelică a zilelor bisericii în România ortodoxă? 

Sau... Pești, doi, pur și simplu sărutând cu gurile ascuțite?
Un fluture? Înger fără cap?

Nu. Iertare. Capul de înger așteaptă, cu ce optimist, deja, pe următoarea poartă laterală. 

Chiar peste drum de …

… celelalte semne, complicate.

Unde așadar, ce, încotro? Nu știe deja micul prinț, că poate fi chibzuit, să nu știi totul chiar atât de precis cu ochii?

Semne ale muncii, au existat iar și iar, în orice caz. Și cum se întâmplă, miles to walk, cu zile și ore înainte de termen, înainte de sărbătoare. Munți de nisip, camioane de pietriș în curtea bisericii-școlii deschisă, huruit, scârțâit, turnat, în mijlocul pauzei mari.

Și vopsit, în grabă. Nu linii stradale potemkiniane din lemn și culoare până încolo la fructele de piață, ca acum 30 de ani pentru Conducător. Dar în afară de pietrișul nou, există lângă biserică un cort festiv, bineînțeles.

Și înainte, vânătoare de pensule, după semne de graffiti.

Însă ceva … supraviețuiește.

Chiar lângă peretele bisericii.

Binecuvântat din cele mai înalte locuri.
Total revelator.

Așa cum, așa des, muzică. Chiar aici, în acest oraș.
O "misă de Brașov" , auzită, trăită, nu numai în, dar și în fața Bisericii Negre, în seara premierii, pe 30 septembrie. „Credo unum deum”, scrisă de cinci compozitori de religii și din locuri diferite. Și de data aceasta odată fără munți, fără muzică de fanfară, o piesă de Transilvania foarte contemporană și impresionantă. La fel ca cei mulți muzicieni participanți.

Și dincolo, unde arată el mereu, lungul braț al lui Honterus, cel la fel de sărbătorit-reformă?

Acolo nu este o biserică, ci o școală. Și asta, un semn. Care, dacă foarte interpretat, ar arunca în aer acest vis-semn-mic-prinț. 

Și acolo, în orice caz, unde arată mâneca: în sala festivă a liceului Honterus, acolo se ia mâine rămas bun de la cronicarul orașului. De auzit și de văzut, în cuvânt și imagine dar și prin arta radioului. Potrivit școlii, la o oră a prânzului, din timpul școlii, dar deschis pentru oricine. Așa scrie și aici, sau în spate, aici.

Anunț publicitar misterios

Afiș de Roxa Târziu, 9/2017, inspirat din G.o.T.         

A ajuns în sfârșit, nu numai în Brașov, dar și în România?  
Întuneric în spatele pădurilor. Iarna așteaptă deja. Și poezia. (Sau poezioara?
Și uneori, oricum, trebuie să ne uităm cu atenție într-acolo.)

O să auzim și texte despre Brașov, doar cele mai poetice, cernute, periate, altfel legate.
Și mai multe. Și muzică. Mă bucur. Salut, Dactăr Nicu, mulțumesc* și pe vineri.

*Și Petra A. Brienne of Tarth, mulțumesc, fără arta traducerilor tale  nu ar putea zbura acest dragon. Cea cu ochelarii de soare nu poate nici măcar să pronunțe R-ul plin.

Răscruce, te rog, numai bine

„Când mi-i da oracolul înapoi?”, trăncăneau deja acum zeci de ani copiii claselor inferioare din Berlin. Și se refereau la "albumul de versuri" care încă mai avea pagini libere, dar care era împrumutat colegilor pentru ca aceștia să se poată imortaliza. Poze de buletin, semnături scrijelite, desene stângace; uneori chiar și abțibilduri râvnite din vest; urmele de pe foaie începeau să se holbeze ca niște ochi jucăuși.


Strofe cu adevărat poetice ajungeam numai rar în așa un album. Mai des însă, întotdeauna aceleași texte scurte, ca fiind copiate de la colegul de bancă:
"Ochi albaștri / buze roșii / dragă Paula / numai bine.
Sau, un layout inventat pentru a fi împărțit în colțurile paginii: "În toate / cele patru colțuri / numai / dragoste în tine."
(Astfel de rânduri mormăite destul de des de Gregor sau Kai.... cel în taină îndrăgostit, se transformau uneori, cine știe, poate chiar în poezie.)



Însă toate cele patru colțuri, sunt, de fapt, destul de neprevizibile. Sunt strâmte, sunt o capcană, o ladă, o carceră.


Și totuși se pot transforma, se pot întinde: devin săgeți, direcții, drumuri.

Și nimeni nu știe, cât de lung este așa un drum, nimeni nu știe cine ne așteaptă la capătul celălalt și nimeni nu știe ce se va întâmpla.
Infinit. Înfricoșător. Să amețești.

Este mult spațiu pentru superstiție la fiecare răscruce, a fost încă dintotdeauna. Spațiu deschis în toate direcțile, în care nu ai încredere. Punct de întâlnire pentru duhuri rele.








Și spațiu infinit de trist, drum trist ca moartea, în special, pentru creștini.
Strada dureri, plină de lacrimi, greșeli, durere.












Un simbol ocrotitor, pentru siguranță, are în multe locuri o tradiție îndelungtă.
Și Romanii construiau pietre votive pentru zeițele drumurilor. Foc și ofrande acolo până în Evul Mediu, spre frustrarea celor convertiți la creștinism. Dar nu erau de oprit.
Bineînțeles, în sine: o cruce la fiecare răscruce.
Unele dintre troițe, în general catolice-de limbă germană, se știe, au și un acoperiș, sau un gard.

Acest oraș însă, nu este în principal catolic.
Este ortodox, în cea mai mare și copleșitoare parte; puțin romano-catolic, și ceva evanghelic.
Și cu toate acestea multe răscruci au aici, o căsuță proprie. În orice caz în vestul orașului, riguros de românesc, aproape de stâncile Carpaților. O căsuță proprie!
Ca apărătoare de ploaie pentru duhurile răscrucilor? Doamne ferește! Cușcă, pentru a le închide ca pe găini?
Nu! Pentru a le trimite departe, pentru a le ține foarte departe. Înăuntru stă crucifixul, duhurile rele stau la distanță.

Ți troițele, de parcă nu ar fi destul de poetice, mai au o putere ascunsă: invită din când în când la dans. Învită dansatori sprinteni, siguri pe ei, costume strălucitoare, muzică. Și chiar și, așa se zice, ocrotitori, urcați în șa …